Blog

Veveritele Mașa, Dașa si Sașa, traiau odinioara in Marile Paduri, impartind o locuinta intr-un copac batran si trainic. In fiecare toamna, cozile lor deveneau tot mai stufoase si blanitele lor tot mai dese, atunci stiau ca a sosit momentul sa porneasca topaind prin Marile Paduri, in cautarea de alune pe care sa le manance in timpul iernii celei grele. Cum nu era destul loc in casuta lor ca sa incapa toate proviziile pe care le adunau, ascundeau mare parte din alune intr-o scorbura de copac de pe partea cealalta a pajistii. Scorbura parea pustie si nelocuita, asa ca era un depozit excelent pentru proviziile adunate.

Intr-o zi friguroasa de iarna, Mașa ,Dașa si Sașa se trezira flamande, cu lumina soarelui palida ca o lamaie patrunzand in camaruta lor. Se dezmeticira bine, cascara si se strecurara din caminul lor cald in frigul necrutator al diminetii.

”Mi-e atat de foame, incat cred ca as fi in stare sa mananc un copac intreg plin de alune”, spuse Mașa, plescaind demonstrativ.
”Mie mi-e atat de foame, incat as manca un cal” spuse si Dașa, topaind de ici colo.
”Nu vorbi prosti: Veveritele nu au mancat niciodata un cal, doar suntem vegetariene”, spuse imediat Sașa. „Si mai ales, nu vom manca nimic daca tot stam aici gandindu-ne la ce am putea manca”, continua ea, „Hai sa ne miscam!”

Acestea fiind spuse, Mașa, Dașa si Sașa pornira de-a lungul pajistii inzapezite inspre copacul lor cu hrana. Ajungand ele cam la jumatatea drumului, se oprira ingrijorate de o priveliste teribila: niciodata nu le mai fusese dat sa vada asa ceva-atat de urias, de groaznic, de amenintator… Isi dadura seama ca drumul le era blocat de cel mai mare perete de zapada pe care l-au vazut vreodata: parea ca ajunge pana-n cer, fara inceput si cu siguranta fara de capat. Problema cea mare era, fireste, ca partea cealalta a zidului le parea de neatins.

Si ce credeti ca au facut ele atunci? Ce va trece prin minte ca ar fi putut face ele? O sa va dau un indiciu: au avut fiecare o reactie diferita si, prin urmare, fiecare a facut altceva.

Mașa era deja furioasa. Se gandea: „Nu suport sa vad zidul asta de zapada in fata ochilor! Nu ar trebui sa se afle aici, nici n-a fost aici inainte. Nu suport sa nu obtin ceea ce doresc. TREBUIE sa ajung la alunele acelea! Le merit si ar trebui sa le am. Oricine a pus zidul asta aici in calea mea ar trebui sa fie distrus. La ce se va mai ajunge aici pe pajistea noastra daca fiecare face dupa cum il taie capul? Nu e drept ca zidul asta sa fi aparut aici!”

In timp ce Mașa gandea astfel, se tot invartea in cerc pana ce ameti, apoi incepu sa loveasca peretele cu labutele si cu capul, provocandu-si ditamai durerea de cap.
Dașa se deprima gandind: „Este groaznic si oribil ca peretele asta a aparut aici. E cea mai groaznica treaba care mi s-ar fi putut intampla! N-o sa mai ajung niciodata la alunele acelea. Adica… ce spun eu, probabil ca nu voi mai ajunge vreodata sa mananc. Peretele va ramane aici pentru totdeauna, eu voi muri de foame si totul e din vina mea. Ce prostie din partea mea sa ascund alunele de partea cealalta a pajistii! Ar fi trebuit sa-mi dau seama ca asa ceva urma sa se intample!” Dașa era asa de suparata pe ea insasi, incat se aseza in zapada in fata peretelui, plangand si smiorcaindu-se. „Nu-s buna de nimic! Chiar ca nu-s buna de nimic!”

Sașa incepu sa-si spuna: „Hmmm, un perete, cat de ciudat! Mi-ar placea sa nu fie aici, pentru ca mi-e foame si as vrea sa mananc niste alune, dar la urma urmei e deja aici si nu vad de ce nu ar trebui sa fie aici doar pentru ca mie nu-mi place. E un ghinon si nu-mi convine sa am peretele asta intre mine si alune, dar bosumflandu-ma din cauza asta nu il voi face sa dispara si cred ca treburile ar putea sta si mai prost, de fapt.”
Astfel, Sașa decise sa accepte ca exista peretele mai degraba decat sa se incapataneze in dorinta ei ca acesta sa dispara, cum facuse Mașa, sau sa faca din prezenta lui o catastrofa, dupa cum reactionase Dașa. Ca urmare, ea nu s-a ales cu o durere de cap ca Mașa, de la lovitura data in zid, nici cu degeraturi ca Dașa, din cauza sezutului in zapada. Era singura in stare sa se gandeasca la ceea ce ar fi de facut in situatia data. Cate solutii ai putea sa gasesti pentru aceasta problema?
1. Sa astepti pana ce soarele va topi zapada.
2. Sa sapi o groapa pe sub perete.
3. Sa sapi o gaura prin perete.
4. Sa te cateri de cealalta parte a peretelui.
5. Sa incerci sa ocolesti peretele.
6. Sa cauti alune altundeva.
7. Sa te intorci acasa sa verifici daca nu au mai ramas ceva resturi de mancare pe acolo.
8. Sa te muti in regiuni mai insorite, fara zapada.
9. Sa faci un foc pentru a topi peretele de zapada.
10. Sa incepi sa mananci zapada.
11. Sa adormi la loc, ca sa vezi daca nu cumva totul e doar un vis.
12. Sa chemi alte veverite ca sa te ajute sa sapi o gaura in perete.

Atunci Sașa le vorbi Mașei si Dașei: „Continuand in felul asta, nu vom face decat sa inrautatim situatia! Nu vedeti ca furia sau supararea va impiedica sa gasiti o solutie la problema?! Terminati si ajutati-ma la sapat!”

Asadar, Mașa nu a mai lovit peretele, Dașa s-a oprit din plans si cu toate au inceput sa sape in zidul de zapada. In timp ce sapau, chitcaiau un cantec de lucru de-al veveritelor si aproape ca incepea sa le faca placere munca aceasta. Mașa uita de furia ei, Dașa uita de suparare si Sașa ramase cu mintea treaza si gata de a gasi solutia cea mai potrivita. Nu peste mult timp erau deja de cealalta parte a peretelui, imbulzindu-se spre copacul unde ascunsesera alunele.

„Poate ca totusi nu vom muri de foame astazi” spuse Dașa.

„Da, dar sper sa invatati o lectie din intamplarea asta” zise la randul ei Sașa. „Pentru veverite furioase sau care se supara, nici alune nu se scutura! Asa ca daca vreti de mancare, stati calme si fiti rationale!”