A fi psiholog este o profesie interesanta. Cand le spun oamenilor cu ce ma ocup, am parte de reactii diferite. Unii bat in retragere, de teama ca as putea descoperi in vreun fel secretele lor cele mai intime. Altii incearca sa obtina o consultatie gratis si isi descarca poverile asupra mea in speranta ca as manuni o bagheta magica si le-as face sa dispara.
Intr-o seara, la o petrecere, un barbat s-a apropiat de mine si mi-a spus:
– Am auzit ca sunteti psiholog.
Eric Berne, in cartea sa Games People Play (Jocurile pe care le joaca oamenii), descrie un joc nuimt ”Acum te-am prins, nenorocitule”, in care un jucator porneste sa prinda in cursa o alta persoana, intr-un mod care o reduce la tacere, si in acest fel ii da un avantaj jucatorului. Nu mi-am dat seama de la inceput, dar tocmai facusem cunostinta cu un astfel de jucator.
M-a intrebat:
– Sunteti un psiholog mai bun acum decat erati cu zece ani in urma?
In ultimii zece ani, ma straduisem sa-mi dezvolt capacitatile profesionale cat putusem de amplu si de competent. Calatorisem in jurul lumii pentru a participa la conferinte. Cautasem practicieni de frunte, de la care sa invat cum sa-mi sporesc abilitatile. Participasem la seminare. Citisem o gramada de carti si reviste de specialitate. Promisesem supervizarea unor colegi invatati. Nu aveam nici un dubiu ca experienta, cunoasterea si abilitatile mele se amplificasera.
– Da, cred ca sunt, i-am raspuns.
A fost rapid in a-mi riposta?
– Atunci nu va simtiti vinovata fata de persoanele pe care le-ati tratat cu zece ani in urma?
Mai intai, inrebarea lui m-a luat prin surprindere. Acum ca reflectez din nou la ea, ii multumesc ca mi-a provocat gandirea. Oricine stie ca retrospectiv este usor sa avem o vedere 20 / 20. E posibil sa fi fost lucruri pe care le-as fi putut face mai bine. Se poate sa fi facut ”greseli”, caci, in definitiv, suntem oameni, indiferent de profesia noastra. Problema nu este in primul rand daca aceste lucruri s-au intamplat, ci mai mult ce facem cu intelegerea sau cunostintele pe care le dobandim din ele.
Ne putem simti prost in legatura cu ele, dar va schimba asta ceva sau ne va ajuta sa facem lucrurile mai bine data urmatoare? Daca, privind in urma, putem folosi aceste greseli, ca sa perfectionam ceea ce facem, ele pot servi ca o baza valoroasa pe care sa edificam abilitatile noastre aflate in plina dezvoltare, fie in profesia noastra, intr-o activitate recreationala, intr-o relatia sau in viata in genere.
Reflectand la inrebarea lui, mi-am dat seama ca in momentul in care am consultat fiecare client in parte, am incercat sa dau ce-i mai bun din mine, din cunostintele mele si din experienta mea. E de sperat ca munca mea, la fel ca si viata mea, sa fi fost una de progres. E cert ca ar fi mai tragic pentru mine sa fiu inca blocat in acelasi punct in care ma aflam acum zece ani, decat sa ma aflu unde sunt in prezent.
Cand proiectez gandurile mele in viitor, sper ca in zece ani sa pot fi capabil sa spun din nou: ”Da, m-am perfectionat. Sunt mai bun. Am progresat fata de cum eram cu zece ani in urma.” Daca nu, inseamna ca nici nu invat, nici nu evoluez. Daca nu, cariera mea, ca si viata mea au fost irosite.
Asa ca, atunci cand aud pe cineva spunand: ”Vreau sa invat in fiecare zi ceva nou”, sunt plin de admiratie. Viata nu inseamna a fi static. Inseamna a creste si a evolua in cat de multe si variate feluri pe cat e cu putinta. Viata inseamna a invata, iar a invata este a trai.
Burns G.W. (2011) – 101 povesti vindecatoare pentru adulti – Editura Trei. Bucuresti
