Un sultan se afla pe un vas impreuna cu unul dintre cei mai buni servitori ai sai. Servitorul, care nu mai fusese inainte luat in calatorie – de fapt, copil al muntilor fiind, nici macar nu vazuse vreodata coasta – statea in burta goala a vasului si striga, tipa, tremura si se vaicarea. Toti erau binevoitori cu el si incercau sa ii potoleasca frica, dar bunatatea lor ii ajungea numai la urechi, nu si in inima fricoasa. Stapanul abia mai putea suferi sa auda tipetele servitorului si calatoria peste apele albastre, sub cerul albastru, nu mai era o placere pentru el.
Atunci hakimul cel intelept, doctorul, se apropie de el si ii spuse: “ Inaltimea voastra, cu permisiunea voastra, eu pot sa il calmez.” Fara sa ezite vreo clipa, sultanul ii dadu permisiunea. Hakimul le ordona marinarilor sa il arunce pe servitor peste bord; marinarii ii facura asta plangaciosului mai mult decat bucurosi. Servitorul se zvarcoli in apa, incerca sa traga aer si sa apuce de marginea barcii, implorand sa fie luat inapoi la bord. Asa ca il trasera sus de par.
Din acel moment statu foarte linistit intr-un colt. Nimeni nu mai auzi un cuvant de spaima din gura lui. Sultanul, uluit, il intreaba pe hakim: “Ce intelepciune e cuprinsa in fapta ta?” Hakimul raspunse: “El nu a gustat niciodata sarea marii. Si nu a stiut cat de mare era pericolul in apa. Asa ca nu putea stii cat de minunat este sa aiba scandurile viguroase ale barcii sub el. Numai cel care infrunta pericolul cunoaste valoarea pacii si a linistii. Tu, care ai intotdeauna destul sa mananci, nu cunosti gustul painii de la tara. Fata pe care tu nu o consideri frumoasa este cea care imi place mie. E o diferenta intre un om care isi are iubita langa el si un om care tanjeste, in asteptarea ei.”
